Fusese o zi plină. Vizitasem Vaticanul iar aparatul meu foto era plin de poze. Singura soluţie economică era să găsesc un internet cafe şi să le descarc pe stickul care-l aveam în geantă. Băiatul care avea grijă de hostel, un filipinez cam de vârsta noastră, îmi spusese că o să găsesc unul peste drum de Gara Termini. Fetele plecaseră spre „casă”, iar eu am luat din nou metroul. Eram obosită şi mă dureau rău picioarele, ciorapul se-nmuiase şi el, dar trebuia să-mi golesc aparatul, cu orice preţ. Peste drum de gară erau câteva hoteluri cu patru etaje, baruri şi restaurante de mâna a doua. Printre ele, puţin mai în dreapta se vedea panoul cu internetul.
Trecând strada, am observat cu coada ochiului, un grup de negri, care stăteau de vorbă la o masă din dreptul unui bar. Imaginea mea despre aceşti oameni a fost întodeauna cea creată de emisiunile şi filmele văzute la televizor: anume că ar fi nişte oameni sălbatici şi violenţi. Aşa că am trecut cu teamă pe lângă ei, fără să le arunc nici măcar o privire. După câţiva metri am intrat în „sala computerelor”. De-a lungul peretelui din dreapta se aflau calculatoarele, iar în faţă, după o tejhea înaltă, un domn bine, cam la şaizeci de ani, cu părul alb şi ochi albaştri, m-a întrebat ce doresc. I-am explicat ce vreau să fac şi mi-a dat un braţ de cititor de carduri. În timp ce-mi căutam aparatul potrivit printre cabluri, intră înăuntru un negru, înalt, tânăr şi subţirel, care se băgă în seamă cu mine:
- May I help you?
- No, thanks! Îi răspund, văzându-mi de conectarea „maţelor” cu calculatorul. Bănuiam că este unul dintre bărbaţii de afară, aşa că am încercat să nu-i dau atenţie. El insistă din nou:
- Please, let me help you!
- No, thanks, îi răspund din nou pe un ton tăios, fără să ridic privirea spre el.
- Lady, you are very beautiful! Zise batonul de ciocolată, în timp ce se îndrepta spre uşă.
Abia atunci, cu groază în ochi, mi-am ridicat privirea, gândindu-mă cu teamă la momentul când va trebui să părăsesc încăperea. La masa vecină se afla un băiat brunet cam la treizeci de ani. Aruncând ochii spre monitorul lui, am văzut că studia harta României.
- Eşti român? L-am întrebat cu intenţia să mă bag cu el în seamă , pentru că aveam nevoie de nişte răspunsuri.
- Da, sunt din Oradea.
- Ai venit să lucrezi? Cum este-n Italia?
- Da, dar acum n-am de lucru. Sunt în Italia din 2002 cu mici întreruperi. În fiecare an
m-am întors acasă pentru câteva luni. Săptâmâna trecută am venit din nou. Un prieten mi-a promis că-mi face rost de-un job în construcţii. Aştept.
- Cât sunt salariile pe aici? L-am întrebat, după care m-am sucit, vrând să văd ai cui sunt ochii ăia care-mi stăteau în ceafă. Domnul cu părul alb, se „plimba” în spatele nostru, făcând ture de la pupitru la uşă şi invers. (Probabil că omul, auzindu-ne vorbind în limba noastră de baştină, îi adusesem aminte de ceva experienţe nu prea plăcute, cu ceva conaţionali de-ai noştri.)
- Cam o mie de euro, dar patru sute plătesc chiria, iar vreo două le dau pe mâncare. Sper să-mi găsesc cât mai repede ceva de lucru. E greu cu criza asta.
- Dar, de ce am văzut numai asiatici, prestând munci în comerţ?
- Majoritatea românilor lucrează în construcţii, iar pakistanezii şi filipinezii, nu ştiu altceva să facă decât pizza şi să vândă îngheţată şi flori.
- Dar negrii? Sunt răi? Îl întreb, aruncându-mi ochii spre uşă.
- Nu. Sunt inofensivi. Le e teamă să facă vreo prostie, ca să nu fie trimişi acasă.
Îmi venise inima la loc. Mai aveam o întrebare care nu-mi dădea pace:
- De ce ne fac de râs românii prin Italia, jefuind şi tâlhărind?
- Cred că vor să se îmbogăţească repede şi să plece acasă.
- Ca hunii? După noi potopul! Ia uite ce nervos este nenea ăsta. Se agită ca un pepsi în spatele nostru de parcă am intenţiona să plecăm cu calculatoarele în geantă!
Colegul meu de tastatură m-a părăsit la scurt timp după discuţie, lăsându-mă singură în gura lupului. M-am grăbit să termin şi eu, pentru că vroiam să plec cât mai repede din acel loc, unde mă simţisem jignită de acel domn, punîndu-mi deja o etichetă.
Afară se înnoptase, iar prietenele mele îmi trimiseseră un mesaj: erau îngrijorate pentru mine. Când în sfârşit am ieşit afară, m-am îndreptat grăbită spre intrarea în gară, uitându-mă mereu în urma mea. Deşi era devreme, nu vedeam prea multe persoane coborând la acea oră, sub pământ. De undeva din spate, s-a apropiat de mine un băiat brunet, nu foarte înalt. După faţă părea asiatic.
- Are you from Brazil? Mă întrebă, zâmbind şi încercând să intre-n vorbă cu mine.
- No, I’m from Romania.
La auzul ţării mele de origine, omul a amuţit, iar zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă. Se pierduse, nu mai ştia ce să spună.
- I beleaved that you are Brazilian woman, răspunse într-un sfârşit, vizibil încurcat.
- And you? Where are you from? L-am întrebat cu reproş în glas.
- From…Asia, răspunse fâstâcit.
După ce am intrat într-unul dintre vagoane şi ne-am aşezat pe scaune, m-a întrebat unde cobor:
- Piazza di Spagna, i-am răspuns după un timp de gândire.
- Would you like to come with me to Bach concert?
M-am uitat uimită la el, întrebându-mă fără glas, de ce oare invitaţia nu semăna deloc cu moaca lui. Atunci mi-am adus aminte că era un ditamai afişul, reclamă pe peretele din faţa scărilor rulante.
- Sorry, but I don t like too much Bach, I prefer Mozart, i-am răspuns, uitându-mă pe geam ca nu cumva, să trec de staţie şi chiar să ajung la Piaţa Spaniei. La a doua staţie, m-am ridicat brusc de pe scaun, spunându-i că trebuie să cobor.
- But, you said you’ll get off at Piazza di Spania!
- I made a mistake. Sorry! Bye! i-am zis, sărind din tren în ultima clipă.
Mai aveam o bucată bună de mers pe jos până la destinaţie, care mi se părea cea mai grea.
Dar, ieşind la suprafaţă mă mai liniştisem. Se făcuse zece seara, dar lumea încă mai servea cina prin restaurante sau se plimba pe stradă. Am pornit încet pe jos, uitânu-mă din când în când în urmă, ca nu cumva să fiu luată prin surprindere. Cu cât mă îndepărtam mai mult de străzile ticsite de restaurante, cu atât trecătorii erau mai rarefiaţi. La un moment dat, am observat în urma mea, un bărbat care se apropia vertiginos de mine. Am deschis fermoarul genţii şi l-am luat în mână. Am încetinit pasul, cu intenţia ca să-l las să mă depăşească cât timp mai eram încă într-o zonă circulată. A încetinit şi el. Intrasem în panică iar inima-mi căzuse-n budigăi. Încercasem să fiu calmă şi să-mi păstrez cumpătul. Am mărit pasul, iar necunoscutul a făcut la fel, vrând, probabil, să păstreze distanţa constantă dintre noi. Era clar, nu aveam nici un dubiu: eram urmărită. Am dat colţul şi m-am oprit…am strâns bine, în mâna stângă obiectul contondent şi l-am aşteptat să apară. Teama mi se transformase în furie. Eram nervoasă pe ticălosul care avea probabil intenţia, în cel mai fericit caz, doar să mă jefuiască. Se auzeau paşi. Când s-a trezit faţă-n faţă cu mine, se speriase. Am citit pe faţa lui. Am profitat de blocajul lui neuronal şi l-am pălit cât am putut de tare, cu aparatul de electroşocuri în moalele capului. Până a realizat ce se întâmplă, o încasase de câteva ori şi se înconvoiase de durere. Îşi ridicase mâinile în sus ca să se apere şi nu ştiu după a câta lovitură de capul lui tare, din cutia mea neagră se auzi un zgomot.
- Au! Stai nebuno că mă doare! Nu mai da! urlă hoţul, dându-se-n spate, încercând astfel să iasă din raza mea de acţiune.
- Ai venit la Roma să ne faci de râs! Stai că te dau eu pe mâna poliţiei! Nenorocitule!
- Eşti româncă? Ah, ce mă doare capul! Zise netrebnicul, frecându-şi dovleacul cu mâna dreaptă.
- Dar de unde credeai că sunt? Din Brazilia? Îi răspund furioasă, făcând un pas spre el, pentru intimidare. În momentul în care trăsei aer în piept ca să ţip: „ajutor, poliţia”, de după colţ apăru o pereche la braţ.
La vederea lor, manglitorul- şi ce-o mai fi fost el, o luă la fugă în direcţia din care venise, ţinându-se c-o mână de ţeastă.
Oamenii se uitau uimiţi la mine, înţelegând că întrerupseseră un jaf. După privirea lor am înţeles că se aşteptau de la mine ca să ţip sau să spun ceva. N-am făcut nici una nici alta. Nu mai aveam vlagă. M-am întors şi am pornit încet, târându-mă spre Via Sicila. Era prea mult pentru o singură zi, mă durea cumplit piciorul, iar scena îmi epuizase ultima baterie. Pe următoarea stradă se afla sediul Poliţiei, iar în faţa lui era parcată mereu o maşină pe care scria „Carabinieri”, cu doi poliţişti în ea. Deja mă simţeam mai în siguranţă. Erau acolo, stând la pândă. M-am oprit brusc, îmi amorţise iar piciorul. Ciorapul, care trebuia să mă ajute la mers, se adunase deasupra genunchiului, transformându-se într-un garou şi sufocându-mi circulaţia ca un şarpe. Aveam două alternative: să-l ridic, băgându-mi mâna după el, sau să încerc să mai fac câţiva paşi, ca să dispar din raza lor vizuală. Dar, nu mai puteam amâna nici măcar o secundă, pentru că piciorul meu s-ar fi tranformat într-o prelungire inutilă, aşa că am băgat mâna pe crac, trăgând-ul de banda adezivă. Mă aşteptam ca cei doi să mă legitimeze şi să mă ia la întrebări, dar n-au făcut decât să se holbeze la mine, prin geam.
În ultima zi de şedere la Roma, am vizitat frumosul palat Villa Borghese. Nu mă mai săturam să privesc minunatele sculpturi ale lui Bernini, înconjurându-le de câteva ori. Sculptorul reuşise să redea în cele mai mici detalii, chiar şi expresia feţelor, ca şi cum personajele ar fi fost cândva vii, iar Zeus le-ar fi pedepsit, pietrificându-le în stană de marmură. Pe tavanul fiecărui salon, erau pictate diferite scene din biblie sau din istorie, picturi realizate în două planuri, ceea ce dădea impresia de proiecţia unei pelicule de film. Întinzându-mă pe o băncuţă- ca şi cum aş fi privit cerul, am admirat tavanul din holul mare, în toată splendoarea lui.
Trebuia să plecăm, venise ora închiderii. Afară, cerul întunecat, arunca spre noi limbi de foc ca un balaur nervos călcat pe coadă. Începuse să plouă cu „ţigle şi cărămizi”. Perdeaua rece, căzută de sus, îmi contracta toţi muşchii, inclusiv cei faciali- fără de care cred că mi-ar fi plouat chiar şi-n gură, iar pielea mi se făcuse ca de găină. Am ajuns „acasă” tremurând ca o răcitură, udă chiar şi-n geantă şi-n pantofi. Mi-am schimbat repede hainele, sperând să nu răcesc, dar n-a fost să fie aşa. A doua zi ne-am întors în ţară cu un gust plăcut-amar al unei excursii plină de farmec şi suspans, cu amintirea unui oraş minunat, încărcat de istorie şi artă.
La coborârea din avion, trecerea bruscă de la şaisprezece la un grad şi vântul tăios ca lama unui cuţit, m-au făcut să mă chircesc şi să mă sfrijesc ca o legumă. Regretam întoarcerea mea acasă, iar acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am rămas acolo.
Pe drumul de întoarcere spre Braşov, începuse deja să mă înjunghe „adidasul” superior drept, iar în câteva ore, am simţit o usturime pe vârful limbii. N-a mai durat mult şi mi-a ajuns în gât, producându-mi durere şi febră. Fiincă omuleţul era ocupat de altul, a luat-o în sus, făcând „cartier general” în capul meu. A încercat să cucerească ultima redută: pe singurul meu neuron rămas întreg la cap. Bietul de el, încercând să scape, se dădea cu capul de toţi pereţii, provocându-mi nişte dureri cumplite de bibilică, când în ceafa mea groasă, când în fruntea nu prea lată. Aşa că am luat măsuri: mi-am turnat o sticlă de carmol pe cap şi am mâncat o căpăţână de usturoi. Am tras chiar şi o căciulă de sconcs pe urechi şi am aşteptat. După vreo trei zile de chin, într-o noapte, când în sfârşit, reuşisem să adorm, m-au trezit nişte grohăituri puternice. Ieşise din mine, afurisitul. Fusesem posedată.
Postări
